Metafora agita inconstientul

Metafora terapeutică este ceva ce folosesc in cabinet si recomand si celor ce nu o folosesc. Este o tehnica foarte folositoare. De ce? Pentru că se adresează în mare parte inconştientului şi reuşeşte să sară peste raţionamentele logice pe care le fac oamenii zilnic. O metaforă oferă deschideri operaţionale care în mod normal poate nu s-ar atinge, prin raţionalizări. Pentru că pur şi simplu ies din sfera aşteptărilor fiecaruia dintre noi. Metafora e genul acela de revelaţie “dar nu m-aş fi gândit niciodată la asta”. Aceasta este capabilă să deschidă acele porţi ale minţii care ne scot din limitele realităţii şi ne introduc într-o mare de posibilităţi, unde orice situaţie nu are numai o soluţie, ci mai multe. Ca un fel de lume a copiilor. In limbajul copiilor exista unele asociaţii de termeni care presupun crearea unor situaţii ipotetice incredibile. Deseori sunt extrem de spontane, uneori absurde, alteori atât de evidente încât oamenilor mari le scapă. Realitatea lor e încă în formare, ei nu sunt rigizi la norme, la reguli.

Metafora oferă prin cuvinte ceea ce cuvintelor le este imposibil sa redea in lipsa unei structuri. Este fascinant felul în care oamenii reusesc să isi limiteze gândirea la ceea ce se numeşte logică. Trebuie amintit că gândirea umană nu este câtuşi de puţin logica (ţinând cont de cogniţiile disfuncţionale reliefate de psihoterapia cognitiv-comportamentală). Metafora oferă libertate în gândire.

Evidentiand conceptul printr-o metafora in sine, se poate spune ca omul, odată ajuns la maturitate îşi pierde, odată cu curajul, şi perspectiva. Acesta este închis într-o cutie şi tot ceea ce vede sunt pereţii acelei cutii. Însă, el nu ştie că este într-o cutie! El nu se percepe ca fiind într-o cutie, nici nu are definită noţiunea de cutie, darămite să cunoască faptul că poate să iasă din ea. Atât de limitaţi sunt oamenii de realitatea în care traiesc. Metafora deschide portile puse de ratiune si ofera perspective in afara granitelor.

Imaginaţia este un atu pe care omul nu ştie să şi-l folosească aproape deloc. Metafora lucrează în acest sens şi de aceea cred că este foarte folositoare pentru că sparge tiparele obişnuite ale pacientului, îi agita inconştientul şi îl pune în funcţiune în folosul lui.

De regula, un om ajuns la psihoterapeut este un om care doreşte o soluţie, soluţie pe care raţional şi singur nu a reuşit să o găsească. Soluţia nu vine de la psihoterapeut, aşa cum cred majoritatea pacienţilor… ci din ei insisi. Ceea ce ofera metafora este acel stimul declanşator al unei noi idei, perspective, viziuni.

De aceea, metafora este capabilă de schimbare. Raţionalizările dau posibilitatea mecanismelor de apărare să intre în acţiune, să apară rezistenţe. Metafora nu reuşeşte să le trezească. Dacă rezistentele ar fi ca nişte gardieni, atunci metaforă ar fi ca un ninja care reuşeşte să-i păcălească şi să ajungă nevazut în interiorul seifului păzit de aceştia. Metafora este cu atât mai folositoare cu cât este atât de uşor de înţeles. Ea nu e ceva clar, bine definit, nu are margini fixe, rigide. Ea propune un univers deschis, o altă perspectivă, metaforă inovează.

Metafora ii oferă curaj pacientului să caute o soluţie. Dacă în lumea reală nu deţine curajul necesar de a mai încerca ceva, fie că îi este frică să rişte, fie de posibilele consecinţe, în lumea metaforica el poate să exerseze anumite soluţii pe care le va aplica ulterior, printr-un fel de translaţie, şi în realitate.

Însă, pentru a avea aceasta eficienta, este imperativ ca ea să fie bine formulată. După cum spune şi J. Quelet, este foarte important ca pacientul să nu observe relaţia dintre situaţia lui reală şi situaţia propusă de metaforă. Acest lucru nu face decât să îl întoarcă pe pacient în problema lui reală sau să “se prindă” de intenţia terapeutului şi să considere abordarea ca fiind una superficială, de tipul “Nu-mi spune mie poveşti!”.

Este posibil ca pacientul să respingă conştient metaforă sau povestea ipotetică spusă de terapeut, sub pretextul că nu înţelege, nu vrea să se complice cu lucruri ipotetice, el vrea o soluţie. Atunci este mai important să stabileşti o relaţie terapeutică bazată pe încredere în care să-i oferi pacientului ceva ce el crede că îi este de folos decât să-l chinui cu tehnici, care poate sunt eficiente, dar pe care el nu le consideră a fi. În aceste cazuri, metafora nu are niciun folos, cel puţin nu în acel stadiu în care pacientul se simte aburit.

În concluzie, o metaforă bine gândită de terapeut este capabilă să provoace un lanţ de modificări şi de restructurări ale percepţiei realităţii. Că, în fond, despre asta este vorba, despre percepţia realităţii. Evenimentele din viaţa noastră nu sunt bune sau rele, sunt aşa cum le percepem noi a fi. Natura pozitivă sau negativă a unui experienţe de viaţă este dată de modul în care acea experienţă este percepută, în funcţie de semnificaţiile pe care noi i le acordăm. Iar aceste semnificaţii sunt subiective, deci modificabile. Nu modificam faptele în sine, evenimentele, ci modificăm percepţia noastră asupra lor, modul în care le lăsăm să ne influenţeze.